In liceu mergeam cu autobuzul la scoala. Obisnuiam sa ma uit la oamenii de langa mine, sa-i privesc, sa le analizez expresiile, sa le observ gesturile, zambetele…din pacate, cei mai multi aveau privirile triste, lipsite de orice urma de bucurie. Acum fac acelasi lucru,indiferent ca merg cu masina sau pe jos... Ma uit in jur si vad alti oameni, dar cu aceleasi priviri triste si golite de entuziasm. Cineva spunea, viata e grea,iar oamenii nu mai au chef sa zambeasca si nici motive sa fie bucurosi. Eu nu sunt de acord cu aceasta teorie. Probabil ca veti spune ca nu sunt persoana cea mai indicata sa vorbesc despre asta (desi, credeti-ma, probleme sunt in toate casele fie ca sunt mari sau mici). Atunci va voi da un exemplu cat se poate de real: prietena mea din copilarie. Departe de a avea o situatie financiara linistitoare, cu multe probleme in plan personal si familial, era sau cel putin incerca sa fie mereu vesela si plina de viata. Un om de un pozitivism nemaintalnit si un prieten extraordinar cum rar gasesti. Reusea sa treaca peste toate momentele grele din viata ei, si credeti-ma erau al naibii de multe.
Pozitivismul te ajuta sa treci mai usor peste greutati, te face sa vezi lucrurile altfel, sa atragi oameni cu energie buna. Desi sunt opersoana pozitiva, marturisesc ca pentru o perioada si eu am uitat sa zambesc.Din pozitia asta lucrurile se vedeau altfel, iar oamenii ma percepeau diferit. Mi-am revenit. Ma bucur ca am inceput sa zambesc din nou.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu